Testul celor trei găuri
Gura, pizda și curul. Un test de treizeci de secunde pe care majoritatea îl pică urlând. Sau: de ce unei femei adevărate nu are cine să-i spună asta.
Trei găuri și o masă de cafea
Eram la o masă de cafea, într-o zi fără nimic deosebit în ea. În jur, câteva domnișoare și doamne. Unele le știu de ani, altele intraseră de curând în peisaj, nu conta. Subiectul alunecase, ca de obicei, spre bărbați, spre ce ar trebui și ce n-ar trebui să facă unul ca să merite o femeie.
Și, ca în orice grup în care se adună mai mult de două fuste, s-a găsit și feminista. Nu o spun ca jignire, e o categorie. Are un discurs gata făcut, îl știe pe de rost și îl rulează la prima ocazie, indiferent despre ce se vorbea. Cu o feministă e simplu. Nu trebuie să fii deștept, trebuie doar să o întrebi ceva concret. Din trei cuvinte o faci să sară. Poate oricine, nu e vreo abilitate a mea. Sunt prea limitate, de fapt nici măcar pizdă nu au în loc de creier.
Așa că am întrebat-o.
— Dacă tu, ca femeie, îți astupi cele trei găuri, la ce mai ești bună? Ce utilitate mai ai? Te-ar mai vrea cineva?
S-a oprit din vorbit. S-a uitat la mine ca la unul care tocmai a intrat cu bocancii în sufragerie.
— Adică care trei găuri?
Nu se prefăcea. Chiar nu știa la ce mă refer.
— Gura, pizda și curul.
A urmat explozia. Nu una mică, una de alea cu mâinile în aer.
— Adică ce, noi femeile suntem bune doar la asta? Fără ele nu suntem bune de nimic? Tu și prostiile tale, urăști femeile.
— Draga mea, m-am referit la tine. Nu la femei. O femeie adevărată nu ajunge în situația asta, nici nu s-ar pune singură într-o asemenea situație. Și, ca să fie clar, cu o femeie adevărată nici nu mi-aș permite să vorbesc așa.
— Da, pentru că îți este frică de o femeie adevărată.
— Nu, draga mea. Și tocmai ai spus singură, cu gura ta, că nu ești una.
„Nu poți vorbi cu o femeie așa”
Aici e totul, de fapt. Și aici se rupe filmul la majoritatea.
Nu vorbesc așa cu o femeie adevărată pentru că nu am de ce. O tratez cu respect. Prima dată ca ființă umană, abia apoi ca femeie, în ordinea asta, și nimeni nu sare peste ordine. Iar respectul ăsta nu e o favoare pe care i-o fac eu dimineața la cafea. E o consecință. O femeie adevărată nu mă pune în situația să fiu nevoit. Nu mă obligă, prin felul în care stă, prin felul în care vorbește, prin golul pe care îl lasă în loc de argument, să o iau la mișto, să o ciupesc, să o insult sau să o lovesc cu vorba ca să obțin o reacție.
Cu tine, draga mea, am fost nevoit. Nu pentru că sunt dur, ci pentru că altfel nu se poate. Nu ai dat nimic la prima strigare, deci am strigat mai tare. Nu ai răspuns la întrebare, deci am pus întrebarea mai urât. Ai răspuns la urlete, nu la vorbe. Ca un aparat care nu pornește decât dacă îl lovești.
Și uite ce ești. Nu ești o femeie. Ești o entitate. O persoană de sex feminin care se întâmplă să aibă o pizdă între picioare, atât. Nici tu nu te consideri și nu te vezi femeie, deci cum dracu să te vadă altcineva așa? Nu poți cere să fii privită într-un fel în care nu te privești nici în oglindă.
— Nu poți vorbi cu o femeie așa, repeta.
— Nu vorbesc cu o femeie. Vorbesc cu tine.
Asta e tot trucul. Și e un truc pe care îl poți folosi ca să scapi de orice conversație, până când cineva te prinde: te ascunzi după plural. „Noi femeile” în loc de „eu”. „Bărbații” în loc de „tu, ăsta de lângă mine”. Cât timp rămâi în categorii, ai totdeauna un răspuns, pentru că vorbești despre o abstracțiune și abstracțiunea nu poate fi prinsă cu minciuna. În momentul în care cineva trece de la plural la singular, discursul cade ca un carton ud. Nu mai ai unde să te ascunzi.
Testul, pe bune
— Dacă vrei să-mi dovedești că valorezi mai mult, spune-mi: dacă eliminăm gura, pizda și curul, la ce ești bună? Ce poți să oferi? Ce utilizare mai ai?
Liniște.
— Pentru că, dacă mergem mai departe, nici măcar ca recipient nu mai ești bună. Ca ambalaj pentru ceva. Dovedește-mi că mă înșel și mă înclin.
Urletele au crescut în intensitate. Răspunsul nu a venit.
Nu spun că e ușor. Nu e ușor, iar cele trei găuri nu sunt puțin lucru, să fim serioși. Gura înseamnă și conversație, și râs, și voce, nu doar o gaură în care să bagi. Pizda înseamnă plăcere și, la o adică, copii. Curul e lucrul despre care bărbații mint cel mai mult și pe care femeile îl ignoră cel mai mult. Sunt trei lucruri bune. Serioase.
Problema nu e că le ai. Problema e când rămâi la ele.
Pentru că exact asta s-a întâmplat în ultimii cincisprezece ani, cu internetul, cu aplicațiile, cu abonamentele. Cele trei găuri au primit preț de piață. Le poți vinde la bucată, pe lună, pe abonament, pe story-uri. Nu mai trebuie să fii nimic, trebuie doar să filmezi ce ai între picioare și să pui un link. Iar dacă ai o pizdă și un inel de lumină, ești deja antreprenor.
Câștigurile medii pe platformele astea sunt modeste, sub două sute de dolari pe lună, pentru că topul își ia aproape tot. Nu contează. Contează că s-a creat un etalon. Femeia care iese la o întâlnire în 2026 nu mai concurează doar cu vecina de scară. Concurează cu un catalog de pizde la care bărbatul are acces în treizeci de secunde, gratis, în autobuz.
Iar când produsul tău e identic cu al altuia și mai ieftin, singurul mod în care mai poți câștiga e să aduci ceva în plus. Nu există altă cale. Nu există.
Bărbații nu scapă nici ei
Ca să nu se supere nimeni, hai să pun testul și în oglindă. E mai dureros, dar e corect.
Ia un bărbat. Acoperă-i portofelul și pula. Ce a rămas? Dacă răspunsul e „prietenii” și „merge la meci”, ești fix la fel de ambalaj ca femeia de la masă. Un aparat de scos bani care mai are și o sculă. La fel de unică folosință. La fel de aruncat la gunoi după.
Diferența e că el are un termen mai lung. Și aici ajungem la partea care închide gura.
Femeile pot face sex până la moarte. Menopauza vine pe la cincizeci, copiii se termină, dar sexul nu se termină. Desface picioarele, puțină salivă, gata. Nu e teorie, e fiziologie, e un fapt pe care îl știe orice femeie trecută de patruzeci și orice bărbat care a fost cu una.
Bărbatul, după o anumită vârstă, o ia în jos. Apoi deloc. Și totuși nu îl lași. Îl ții acolo. Pentru că un bărbat, chiar dacă nu mai poate fute, nu își pierde valoarea. Continuă să aibă ceva. Liniște, judecată, umăr, bani, direcție, o proastă de gură care știe unde să te oprească.
Poți spune același lucru despre tine, draga mea? Dacă mâine îți dispare pizda, gura și curul, mai rămâi ceva din tine de care un bărbat să aibă nevoie?
Nu-ți cer să fii bărbat. Îți cer să ai ceva care supraviețuiește găurilor.
Cartea interzisă
Nu o spun eu, un nimeni de la o masă de cafea. Au spus-o nume mari, cu lucrări, cu ani pe copertă, cu edituri care încă le mai tipăresc. Trebuie doar să le cauți bine, pentru că în ziua de astăzi au devenit literatură interzisă, sau cel mult note de subsol pe care nimeni nu le mai citește.
Arthur Schopenhauer scrie în 1851, în eseul Despre femei, că femeia este „sexus sequior”, sexul de al doilea, și că e destinată de natură la supunere. El nu se sfiește, citează proverbul grecesc cu părul lung și mintea scurtă și îl lasă acolo, fără să-l explice. Și tot el aruncă propoziția care a supraviețuit cel mai bine dintre toate: „Fericirea bărbatului se cheamă: eu vreau. Fericirea femeii se cheamă: el vrea.”
Otto Weininger, în 1903, în Sex și caracter, duce lucrurile până la capăt: femeia nu are eu, nu are logică, nu are memorie a sinelui. Ea este sexualitatea însăși, iar din ea se pot face doar două lucruri, mama sau prostituata. Weininger a fost luat la mișto o sută de ani, dar fiecare discuție despre „femeia modernă” ajunge, mai devreme sau mai târziu, exact în cele două coloane ale lui.
Apoi, în 1972, o femeie. Esther Vilar, medic, în Bărbatul manipulat. Teza ei e simplă și, din cauza asta, insuportabilă: femeia nu e asuprită, femeia e clasa conducătoare, iar bărbatul e vită de muncă. Ea își vinde feminitatea și sexul la schimbul întreținerii, iar el muncește, se îmbolnăvește mai repede și moare mai tânăr, mulțumit că e iubit. Nimic nu e mai greu de combătut decât o femeie care spune asta, pentru că nu o poți da la o parte cu „ești bărbat, ești subiectiv”.
Și, dacă tot veni vorba de femei care nu pot fi date la o parte, Simone de Beauvoir, în Al doilea sex, 1949: femeia e Celălalt. Nu se definește prin ea, se definește prin raportare la el. Bărbatul e subiectul, femeia e referința. Feminismul a luat ideea și a dus-o în altă parte, dar ideea a rămas acolo, neatinsă, în cartea pe care toți o citează și nimeni n-a citit-o până la capăt.
Toți patru spun, în felul lor, același lucru: femeia care nu are altceva e definită de funcțiile ei. De găuri. Iar dacă vrei să contezi ca altceva, trebuie să construiești altceva.
Și stai liniștită, nu e o sentință. E un prag.
Cum arată, de fapt, o femeie adevărată
Nu are listă. Nu întreabă ce e una, pentru că știe, iar dacă ar fi să o întrebi ar fi stanjenită, nu revoltată. Recunoști asta imediat: femeia adevărată nu are nevoie să i se spună ce e.
Nu urlă. Nu pentru că ar fi mută, ci pentru că nu are nevoie de volum ca să fie auzită. Tace exact când tăcerea o avantajează, iar bărbații fac greșeala să creadă că tăcerea e lipsă de replică.
Știe să stea la o masă. Poți sta cu ea o oră fără să simți nevoia să umpli golurile. Nu joacă entuziasmul, nu râde la lucruri care nu sunt amuzante, nu își cere scuze că există.
Face bine ceva. Orice. Nu trebuie să fie mare lucru, poate să fie o meserie, poate să fie un lucru pe care îl face cu mâinile, poate să fie felul în care crește un copil. Dar are ceva al ei, care nu depinde de nimeni și pe care nimeni nu i-l poate lua.
Nu transformă relația în contabilitate. Nu stă cu caietul să noteze cine a plătit cafeaua, dar nici nu confundă egalitatea cu teapa. Știe când să ceară și când să dea, și nu se preface că nu observă diferența.
Îmbătrânește în ceva. Nu se luptă cu anii ca cu o boală, se transformă. La patruzeci are ce să spună. La cincizeci are ce să spună. La șaizeci, dacă ai norocul să ajungi acolo cu ea, ești lângă un om, nu lângă o poză veche pe care încearcă să o țină în viață cu orice preț.
Iar când intră într-o încăpere, încăperea se recalibrează. Nu pentru că e frumoasă. Pentru că e cine e.
Și, lucrul cel mai important, nu te pune niciodată în situația să fii urât cu ea. De aceea nimeni nu vorbește urât cu ea, deși vorbește urât cu toate celelalte.
Ce faci dacă ai picat
Nu e nimic de reparat la găuri. Alea merg. Repari ce e în jurul lor, dacă ai prins ideea la timp, și ai timp până la menopauză, nu după.
Nu te apuca să înveți lucruri ca să pari interesantă. Pari și se vede. Alege un lucru și fă-l bine, unul singur, dar fă-l până te respectă cineva pentru el. Respectul se lipește, chiar și de tine.
Învață să stai în tăcere fără să te simți vinovată. Majoritatea femeilor nu pot, li se pare că dacă nu vorbesc li se ia din valoare. Se ia exact invers.
Scoate din cap că bărbatul trebuie să demonstreze. El demonstrează oricum, dacă are de ce. Tu demonstrează că merită să demonstreze.
Și, dacă tot ai gura, pizda și curul, învață să le folosești ca pe niște unelte, nu ca pe niște certificate. Unealta se ascuate. Certificatul stă în sertar și se îngălbenește.
Spor
Dragelor, cele trei găuri sunt un start bun. Nu sunt un destin și nu sunt un titlu de proprietate. Dacă le astupi pe toate trei și nu mai rămâne nimic de spus despre tine, atunci ai fost ambalaj. Ambalaj de unică folosință, bun de umplut un loc la o masă, după care la gunoi.
Iar dacă ai citit până aici și încă te mai umfli, încearcă exercițiul ăsta înainte să închizi pagina: pune degetul pe gură, pe pizdă și pe cur. Ia-le la rând. Și întreabă-te, sincer, ce rămâne. Dacă răspunsul îți place, bine. Dacă nu, ai ceva de făcut de mâine.
Pentru cele care se știu și nu au nevoie de nimeni să le spună, atât am:
Mă înclin.
Ca de obicei, am strecurat o minciună. Una singură, la vedere. Spor la căutat.
Partajează acest conținut:




Publică comentariul